Sindromul de compartiment – cauze, simptome si tratament

Sindromul de compartiment este numele afectiunii care consta in compresia nervilor, a vaselor de sange si a musculaturii in cadrul unui spatiu inchis (compartiment) din corp. Este un fenomen care conduce la moarte celulara din cauza lipsei oxigenarii, presiunea ridicata din compartiment comprimand vasele de sange. Antebratul si piciorul sunt cel mai frecvent afectate de sindromul de compartiment.

Formele sindromului de compartiment

Sindromul de compartiment are trei forme – acuta, subacuta, cronica – si poate fi recunoscut prin cinci semne: durere excesiva, parestezie, paloare, paralizie si absenta pulsului. Sindromul acut de compartiment constituie o urgenta medicala, necesitand tratament chirurgical imediat – fasciotomie, procedura prin care se permite presiunii sa revina la normal. Sindromul subacut necesita de cele mai multe ori un tratament chirurgical urgent, asemanator cu cel pentru forma acuta. Sindromul cronic de compartiment se poate trata atat chirurgical cat si conservativ – repaus, ridicarea membrului si decompresie manuala, antiinflamatoare. Atunci cand simptomele persista, se impune tratarea prin chirurgie, fasciotomie deschisa sau subcutanata. Daca nu este tratata la timp, afectiunea poate sa se transforme in sindrom acut. In cazul in care eliminarea presiunii esueaza, se poate ajunge la necroza tisulara in compartiment. Perfuzia capilara scade in aceasta situatie si conduce la cresterea hipoxiei. Netratat la timp si corespunzator, sindromul de compartiment determina probleme severe care includ rabdomioliza si insuficienta renala, putandu-se ajunge chiar si la decesul pacientului.

Cauzele sindromului de compartiment

Avand in vedere faptul ca tesutul conjunctiv care delimiteaza compartimentul nu se intinde, chiar si o cantitate mica de hemoragie sau edem din compartiment poate sa genereze cresterea imediata a presiunii. Cauzele comune ale sindromului de compartiment sunt:

• Fractura de tibie sau de antebrat;
• Reperfuziile ischemice dupa leziuni;
• Punctia vasculara;
• Hemoragia;
• Compresiunea prelungita a membrului;
• Injectia intravenoasa de medicamente;
• Arsurile;
• Leziunile de strivire.

Poikilotermia, absenta pulsului, paloarea, parestezia si durerea sunt semne traditionale ale ischemiei acute in membru, dar se manifesta in stadiile tardive ale sindromului de compartiment. Din punct de vedere al simptomelor, pacientul cu sindrom de compartiment poate sa simta o durere crescanda si care depaseste proportia leziunii originale. Durerea este una profunda, asemanatoare unei crampe, fiind agravata de intinderea pasiva a muschilor afectati. La efectuarea unui examen clinic, evidentierea unei traume si deformarea grosiera constituie motive de alerta in legatura cu posibilitatea dezvoltarii sindromului de compartiment. Foarte utila este si compararea membrului afectat cu cel normal. Pentru a nu exista riscul de exacerbare a iritarii compartimentului posterior inferior, este recomandata evitarea unei examinari excesive si viguroase a fracturii de tibie.

Cele trei faze ale evolutiei sindromului de compartiment

Faza de alarma este caracterizata de doua tipuri de durere care necesita evaluare. Durerea spontana este disproportionata uneori fata de severitatea traumei, manifestandu-se ca o tensiune continua, uneori pulsatila, care nu dispare complet dupa administrarea de analgezice. Aceasta durere devine prezenta atunci cand presiunea atinge 30 mm Hg in compartiment. In cazul in care pacientul sufera de boli neurologice severe cu disociatie senzitivo-motorie si nu poate percepe durerea sau nu poate sa o exprime, diagnosticul este greu de stabilit. Desi durerea indusa pasiv la testul de intindere este un semn clar al unui debut semnificativ, este una nespecifica si poate sa apara in urma oricarei traume care determina leziuni musculare. Faza de staza este aceea in care durerea din grupele musculare afectate se extinde cu repeziciune de la locul initial al leziunii catre degete, unde se intensifica. Volumul din zona respectiva creste semnificativ in comparatie cu zona sanatoasa. Trebuie ca diametrul piciorului afectat sa fie masurat si comparatcu cel al membrului sanatos. Faza de complicatii ale bolii si postoperatorii este cea in care deficitele motorii cauzate de sindromul de compartiment sunt tratate initial cu dispozitive ortotice adecvate. Transferul de tendon sau alte forme de chirurgie reconstructiva trebuie avute in vedere in cazul in care functia nu revine intr-un an. O complicatie severa a sindromului de compartiment o constituie o posibila infectie. Diestezia dureroasa si hiperestezia pot sa apara de asemenea rezidual si se pot remite in timp, lent.

Tratarea sindromului de compartiment

Terapia medicala presupune reducerea presiunii intracompartimentale prin introducerea unei valve de plastic, valva care are rolul de a reduce cu 30% presiunea. Dispozitivele bivalve pot sa produca o reducere aditionala a presiunii de pana la 35%. Manitolul poate sa reduca presiunea din compartiment si sa amelioreze leziunile de reperfuzie. Vasodilatatia maxima locala fiind deja prezenta in aceasta situatie, medicamentele vasodilatatoare sau simpaticoblocantele nu se dovedesc a fi eficiente in tratarea sindromului de compartiment. Terapia hiperbarica cu oxigen reduce tumefierea si edemul, ameliorand fluxul de sange local si oxigenarea prin vasoconstructia hiperoxica. Tensiunea oxigenului tisular creste, de asemenea, ajutand supravietuirea tesutului viabil marginal. Atunci cand se ajunge la debridare chirurgicala, tratamentul cu oxigen administrat anterior este de folos in demarcarea tesutului nonviabil. Rezultatele cele mai bune se obtin atunci cand terapia este inceputa din timp. Terapia chirurgicala folosita pentru sindromul de compartiment se numeste fasciotomie de urgenta si presupune reducerea ortopedica secundara sau stabilizarea fracturilor si, daca este necesar, reparatie vasculara. Scopul decompresiei este de a restaura perfuzia musculara in sase ore. Unii chirurgi prefera sa realizeze o singura incizie pentru minimalizarea leziunilor tesuturilor moi, mai ales in cazul unei fracturi. Evolutia sindromului de compartiment acut poate fi una dezastruoasa . Muschiul poate tolera bine patru ore de ischemie, insa dupa opt ore leziunile sunt - in cele mai multe cazuri - ireversibile. Prognosticul poate fi unul bun in cazul in care fasciotomia se realizeaza in primele 25-30 de ore de la debut. Atunci cand tratamentul este intarziat, functia muschiului poate sa revina rezidual sau deloc.